Si uite-asa a trecut ultima vacanta adevarata a noastra. acum a 12-a… chin… bac, absolvire… munca si multe orizonturi ni se deschid. de-acum vom privi viitorul ca reflexia intr-o oglinda a trecutului… timpul va trece si mai repede, din ce in ce mai repede, dupa care isi va atinge apogeul si va incetini. in fine, sa nu ne gandim deja la batranete, abia daca ne-am trait copilaria; unii din noi inca o mai traim. da, pana ajungem majori, si incepem incet, incet sa ne ridicam pe propriile picioare.

Sunt curioasa prin ce ochi vom vedea si anul asta scoala. Sunt curioasa daca a fost ultima vacanta fara griji. Sunt curioasa daca a fost ultima vacanta in care am fost cu totii… cel putin astia care am mai ramas. nu are niciun sens ce vorbesc. nu stiu, mi-e frica de vara viitoare, cand ne vom spune cu totii la revedere si ne vom indrepta fiecare catre o lume noua.

Mi-e deja dor de noi, dor de noi toti, impreuna, nedespartiti. mi-e dor de orele fara griji cand scriam cantece si aruncam cu biletele de la unii la altii. mi-e dor de orele cand enervam profii pana urlau la noi si tot nu ne potoleam. mi-e dor de orele noastre chiulite si cat stres ne-au cauzat. mi-e dor de nervii de la mijlocul anului. mi-e dor de frica de tpe, de frica de bac, bacul oral, notele, suspansul, plansetele, zambetele, stresul… mi-e dor de anul trecut. mi-e dor de noi.

Asta a fost ultima zi de vacanta.

Pe zi ce trece ne dam seama ca lumea in care traim nu este deloc lumea pe care ne-o imaginam. descoperim din ce in ce mai multe lucruri dureroase, triste, si parca sclipirea aia de fericire de pe fetele noastre diminueaza. asta este lucrul cel mai trist care marcheaza maturizarea, dupa parerea mea. si tot timpul ne-am dorit sa ajungem adulti, sa fim responsabili, dar eu una, sincer, in momentul asta tot ce imi doresc e sa spun stop, si daca as avea puterea de a opri timpul ar fi perfect. nu vreau sa termin liceul, sa plec, intr-un oras nou, o tara complet noua, sa nu cunosc pe nimeni, sa trebuiasca sa imi calculez fiecare cheltuiala, sa am grija cu cine stau, unde merg s.a.m.d. pe zi ce trece descopar ca bucurestiul nu e un oras atat de urat precum mi se parea. gasesc locuri noi, cunosc lume noua, incat nu vreau sa-mi imaginez cum ar fi sa plec, si sa se rupa dintr-o data lumea in doua. in fine… daca as fi avut putin mai mult timp… as fi facut atatea lucruri… as fi mers la teatru in fiecare zi. as fi citit mai mult decat am citit pana acum toata viata. m-as fi apucat de chitara sau de pian. as fi studiat The History of Art. m-as fi apucat de cursuri de desen. as fi facut mai mult sport. descopar de fapt ca viata e doar o mare alergatura in jurul notiunii timpului. uneori simti ca ai ramas in urma, alteori iti doresti sa fi facut timpul sa treaca mai repede… sau mai incet. si stateam sa ma gandesc daca 3600 de secunde inseamna mult. pentru ca atunci cand ma gandesc ca intr-o ora sunt doar 3600 de secunde, mi se pare mult prea putin, asa ca am incercat sa le numar: dupa ce am ajuns pe la 250 am lasat-o balta, pentru ca ma plictisisem. nu, nu e putin. e mult… eu cred ca timpul trece in functie de fiecare om diferit. eu nu cred ca ceasul, chiar daca arata in acelasi timp aceeasi ora, functioneaza ca un cliseu. eu cred ca noi determinam ceasul sa se miste mai repede sau mai incet. nu ar fi interesant sa ne gandim ca noi influentam tot universul. ca noi, atunci cand am vrut sa ne nastem, am degajat atata putere incat s-a facut Big Bangul, sau ca Terra se deterioreaza din cauza tristetii care o acopera? tristete pe care noi o degajam chiar daca sustinem ca suntem fericiti. nu-mi place sa cred ca cineva, undeva ne dicteaza ce sa facem. de-asta nici nu cred in dumnezeu. daca ar veni acum, sa-mi arate ca exista, probabil ca eu si toti ateii la un loc ne vom resemna. dar ce ne-ar face sa credem ca exista cineva care are grija de sortile tuturor?

vreau sa scriu. pur si simplu as insira doar cuvinte ca sa pretind ca scriu. am atatea intrebari si atat de putine raspunsuri la ele… traim ca sa invatam, ni se spune. oare chiar e adevarat? uneori stau si ma gandesc ce suntem noi, oamenii. am putea face parte dintr-un joc video, am putea fi niste fiinte abstracte. de multe ori mi-am imaginat ca singurul om cu adevarat real esti TU insuti, in cazul meu, deci, eu, iar toti ceilalti sunt doar niste “spirite” fictive care te ajuta sa traiesti si sa mergi mai departe, sau uneori doar personaje figurante. vreau pur si simplu sa scriu… mi-ar placea sa aflu raspunsuri simple si concrete tuturor intrebarilor mele. si nu vreau sa fac lectie de filozofie (pe care doar eu o inteleg), pentru ca nu are sens. vreau pur si simplu sa scriu. e un mod atat de placut de relaxare, detasare. maine e vacanta. in ultimii doi ani timpul trece efectiv pe langa mine, si am ramas in urma, nu pot sa-l ajung. de ce dormim? ok, somnul ajuta la multe lucruri, dar daca tot urmarim proverbul latin “CARPE DIEM” de ce nu profitam pur si simplu de viata, si aproape jumate o dormim? eu cred ca noi, oamenii, am fost conceputi sa visam. poate ca visele ne transpun de fapt in lumea reala in care traim. sau poate traim visand si visam ca traim. e ciudat… totul e ciudat, nu-i asa? tot felul de intrebari ciudate mi se invart in cap. as vrea sa le scriu pe toate, dar ma pierd in ele. si oricum, raspunsuri nu prea gasim. de multe ori ma gandesc ca internetul a inlocuit si inlocuieste pe zi ce trece creierul nostru. nu-i asa? nu mai stam sa invatam, pentru ca in 2 secunde am si gasit ce cautam pe internet. in fond si la urma urmei internetul stie tot. in ultimul timp m-am tot intebat ce e fericirea. e ciudat… eu cred ca amanuntele aduc fericirea, nu viata vazuta in ansamblu. si cred ca un om poate fi fericit doar daca si-o doreste cu adevarat. cred ca un om poate fi fericit daca accepta lumea in care traieste si incearca sa o imbunatateasca, atata cat ii este cu putinta. cred ca un om poate fi fericit daca isi impune sa fie fericit. ma intreb, in schimb, daca cineva, vreodata a ajuns la fericirea absoluta. (intrebare matematica: care este limita omului care tinde catre fericirea absoluta, infinita? ) in fine… sunt atat de revoltata uneori de lumea din jurul nostru, de comportamentul unor oameni, incat uit sa mai fiu fericita pentru ca nu mai stau decat sa critic. incerc sa ma conving pe mine insami ca nu e bine sa fim revoltati tot timpul. mi-ar placea sa ajung sa descopar fericirea aproape de absolut. ce ganduri puerile totusi… vreau sa traiesc ceea ce visez, atunci cand visele sunt o dorinta…

am citit zilele trecute pe internet asa zisa “reteta a dragostei”, care spune ceva de genu ” pentru a te indragosti, gaseste o persoana necunoscuta, vorbeste despre viata ta intima cu ea timp de 30 min dupa care uitati-va unul in ochii celuilalt timp de 4 minute”. pare atat de simplu. poate de fapt e doar o chestie legata de biochimie, hormoni, neurotransmitatori, si nici pe departe ceva care vine din asa zisa “inima”. nu e oare mai frumos sa luam dragostea ca pe ceva imaterial? chiar m-a socat articolul pe care l-am citit. chiar s-a socat…

La read more am publicat intregul meu “eseu”, sau cum as putea sa-l numesc, “In cautarea atelierului de vise sfaramate”.  l-am terminat… in sfarsit.

-astept pareri-

In cautarea atelierului de vise sfaramate

 Pierduta in Camera cu fluturi in stomac… incerc sa gasesc o cale sa ajung la fabrica de vise, iar fanteziile mele sunt stele cazatoare in neantul de ambitii furate. Cine e hotul? asta nu mai conteaza. a disparut demult in spatele cortinei de mandrie si apare doar cand fluturii vor sa iasa. E o camera mica, dar in care oricine poate intra. Dar ca sa intre, trebuie sa plece cu ceva. Ma lasa goala, intr-un colt pierdut, imi fura ratiunea. Poate o sa dispar intr-o zi. Or sa ma ia intreaga.

 M-am inchis singura in camera cu fluturi in stomac. Daca m-as putea recrea, as avea o cale de scapare. Pretind ca traiesc din plin viata cand capul e in nori iar picioarele totusi pe pamant. Nici stand in cap nu pot intelege viteza din jurul meu. Fabrica de vise pare sa fie la ani lumina de aici. Imaginatia si-a luat si ea zborul, printre fluturi. O mai prind doar din cand in cand, atunci cand sclipeste putin mai mult decat soarele. Aici, in camera cu fluturi in stomac intra o raza de soare noaptea; ziua incaperea e luminata de stele. Am multe cuvinte aici, dar niciodata nu am incercat sa descopar macar jumate. In aer plutesc molecule de dezamagire, iar cu unghiile zgarii dungile de monotonie de pe pereti si fosnesc pungile goale de plastic in care trebuia sa arunc incapatanarea. Ma droghez cu amintiri scris cu alb pe fond alb si ma-mbat gustand tentata din pocalul memoriei.

 Tot stand si socializand cu mine insami, am ajuns la concluzia ca sunt totusi o persoana comunicativa.

 Dac-as fi fost din plastelina m-as fi facut omida si as fi iesit pe gaura cheii inainte sa devin cocon. As fi zburat la ani lumina de aici si mi-as fi recuperat fanteziile si le-as fi facut din nou stele, iar intorcanduma-n lumea mea, neantul de ambitii furate ar fi disparut.

 Am fost odata libera, nu exista nicio camera cu fluturi in stomac, doar ca atunci eram o copie de exemplar pe o banda rulanta. Toti eram la fel, si stateam dusi de cei care ne produceau. Dar m-am saturat si am vrut sa ies; am vrut sa nu mai fiu o copie, am vrut sa fiu eu creatorul de copii, sau macar sa scap de pe banda. M-am eliberat o vreme. Am fost ambalaj pentru toate copiile de exemplare noi. Dar doar o vreme. La un moment dat m-am trezit inchisa in camera cu fluturi in stomac. Iar fluturii ma terorizeaza. Sunt prizoniera aici, stau intr-un colt minuscul si incerc sa ma produc din nou. Dar tot ce as putea sa fac este sa ma transform iar intr-un exemplar de pe banda rulanta.

 Singurul lucru care ma face uneori sa ies din camera cu fluturi in stomac e atunci cand visez, doar ca de cele mai multe ori nu visez, sau daca visez, visez fluturi: sunt foarte frumosi, extrem de frumosi, dar imi fac rau, si ramane din mine o umbra omniscienta alungita pe podeaua de regrete. As dori sa omor toti fluturii din camera.

 Intr-un fel suntem toti inchisi intr-o camera cu fluturi in stomac. Sau intr-o camera cu capul in nori. Sau o camera cu picioarele pe pamant. Unii, incercand sa iasa din camerele lor au ajuns din nou copii de exemplare pe o banda rulanta. Putini au reusit sa se deconecteze complet, iar deconectandu-se complet au ajuns in alt univers.

 Uneori vedem o stea cazatoare, dar uitam apoi; uitam incetul cu incetul de noi. Uitam sa traim. Visam. Da, visam, asta e tot ce putem face. Fiecare stea ascunde cate un vis al fiecarei fiinte din universul infinit. Iar stelele cazatoare ne reamintesc visele fiecaruia; de-asta ne punem dorinte.

 Fluturii se hransesc cu dorinte. Se hranesc cu vise, incredere, ganduri, idei si mai ales cu trecutul si cu viitorul. Sorb hipnotizati din trecut, incat incep sa uit de existenta mea. Imi inhaleaza viitorul inainte sa ajunga la mine.

 Dar uneori gandurile fura aripile fluturilor care mor si apoi isi iau zborul, seara, acolo unde totul este perfect.

 Pana si fluturii au nevoie de speranta ca sa se inbuneze, dar penele de speranta care mai intra uneori prin geamul de portelan ies imediat duse de curent pe gaura cheii : sunt foarte mici.

 Vrand sa fac si eu ca gandurile, am vrut si eu sa fur aripile unui fluture muribund. A fost de departe una dintre cele mai mari greseli pe care le-am facut vreodata. Toti fluturii au tabarat pe mine si au incercat sa-mi scoata ochii, loveau cu aripile timpanele mele. Eram toata acoperita intr-un strat de mov miscator. M-au plesnit pe unde au apucat, iar camera a devenit albastra de sangele inghetat al durerii. De-atunci nu am mai incercat sa zbor. Si doar stim toti : noi, oamenii, nu putem zbura decat cand ne transformam in ingeri iar din coaste tasnesc doua aripi facute din pene de speranta care ne ajuta sa ajungem acolo unde totul e perfect.

 Cand ninge afara, fluturii se rotesc in spirala asemanandu-se cu fulgi mov de zapada. Uneori, stand in coltul meu minuscul ma uit la ei de jos, si ma ia un vertij care imi provoaca REM. Cand ploua, din aripile lor se scurge o substanta rosie care, cazand pe podeaua de regrete, le indulceste. La miezul noptii, cand soarele este in apogeul lui, toti fluturii isi deschid aripile si se lipesc cu spatele de geam, propagand prin aripile lor translucide o lumina difuza de culoare lila. Atunci camera pare trista, atat de trista incat ma lungesc pe podea si, intinzandu-mi mana inspre tavan, imi imaginez ca desenez cu raze de lumina pe peretii lila. Ziua, fiecare stea trimite cate o raza prin geamul incaperii, iar fiecare fluture se aseaza strategic astfel incat sa ajunga in dreptul inimii lor inghetate raza unei stele. Lumina le ofera energia necesara sa traiasca mai mult de o zi ; pe veci. Ii imortalizeaza. Purificati de lumina, devin fosforescenti, iar in intunericul zilei fluturii fosforescenti ma innebunesc.

 Amintindu-mi uneori cateva note muzicale pe care le invatasem cat am fost libera, incerc sa compun elegii, iar melancolia ma trimite intr-o stare de ataraxie, care ma obliga sa-mi las balta cantecele. Uneori mai cant in schimb ce-mi mai amintesc din trecutul meu, dar fluturii ma fac sa ma opresc pentru ca si ei canta, dar canta mult mai complex decat noi, oamenii. Ei canta cu ultrasunete. De fiecare data cand incerc sa cant, ei o fac pe deasupra mea, emitand sunete cu o frecventa de peste 20000 de Hz, pe care urechea mea a inceput sa le perceapa. Incerc sa ma dezobisnuiesc sa cant. As vrea sa pot canta in liniste, sa nu ma auda nimeni si sa-mi pot compune eu ce cantece vreau. Sa cant ore-n sir, numai asta sa fac. Ma relaxeaza, ma calmeaza, si ma face sa ma deconectez putin de prezent, fara a ajunge intr-un alt univers. As fi vrut sa fiu o picatura de ploaie care cade pe obrazul unui copil fericit, sa fiu un fulg de nea, sa fiu un vis care zboara la mii de ani lumina de aici, un vis care pleaca pentru a fi realizat, in fabrica de vise.

 Am visat la un moment dat o fiinta care se plimba pe o strada sub o umbrela carmin. Urmarea o dara de creta de pe trotuar, care o ghida, zicea ea, spre maturizare. Dar n-a apucat sa parcurga nici un sfert din traseu, pentru ca ploaia a sters dara subtire de creta… Vroia sa ajunga undeva departe, in Cosmosul infinit, si n-a reusit nici macar sa fuga de pe Pamant. Acesta e unul din putinele vise pe care mi le amintesc destul de bine. M-a intristat faptul ca fiinta de sub umbrela de culoare carmin avea un scop, pe care nu l-a lasat balta, ci circumstantele i l-au inlaturat…

 Am mai visat odata o fiinta invelita intr-un voal carmin, care se plimba pe o strada care parea fara sfarsit. Mergea in ceata si doar luminile felinarelor mai puteau fi vazute. Probabil ca nu stia unde mergea. Mergea undeva, oriunde, si nici nu vroia sa stie unde. A disparut, in ceata, pentru ca nu vroia sa se mai intoarca.

  M-am decis. Vreau sa fug. Vreau si eu sa fug, oriunde, numai sa scap de camera cu fluturi in stomac. De ce sa stau incoltul meu minuscul cu fluturii care zboara obsedant in jurul meu ? De ce sa uit de momentele cand eram libera ? Dac-as fi fost din hartie, m-as fi lasat dusa de vantul aripilor fluturilor pe sub usa. Desi sap in peretii de carton care ma izoleaza de exterior, ei se refac. Chiar nu exista nicio cale de scapare ? Vreau sa ajung inger. Vreau sa zbor cu speranta si sa ajung intr-un final la fabrica de vise. Sa calatoresc ani lumina si in lunga mea calatorie sa vad dimensiuni noi, lumi noi, fiinte noi. Sa descopar necunoscutul. Sa trec prin galaxii, prin universuri noi. Sa vad atatea stele cazatoare incat sa-mi reaminteasca toate dorintele pe care le-as putea avea. Sa ajung la fabrica de vise sa se realizeze acolo toate visele, iar apoi sa ma intorc cu ele aici, eliberata din camera cu fluturi in stomac.

 Visez sa creez o lume utopica. Toti oamenii sa fie liberi. Sa-si traiasca viata in afara unei camere care ne sigileaza de restul. Ar fi si fluturi in lumea mea. Doar ca oamenii i-ar omori sa se razbune.

 Voi sparge geamul. Iar cioburile le voi arunca in aer, astfel incat sa taie aripile tuturor fluturilor. Sa nu mai poata zbura. Dupa ce vor fi murit toti, voi profita o zi in camera fara fluturi in stomac. Voi astepta toamna, sa vina ploi si vant. Ploaia va uda peretii de carton, care pana atunci erau protejati de fluturi si de magia lor. Va mai ramane doar usa din toata incaperea mea. Peretii, subtiati de inmuiati de ploaie se vor rupe usor, iar eu, din pungile in care trebuia sa-mi arunc incapatanarea imi voi face un balon. Ma voi lasa purtata de vant in balonul fosnitor si cu siguranta voi ajunge la fabrica de vise. Ploaia ii plange pe toti care nu au reusit inca sa ajunga la fabrica de vise, iar vantul duce totul acolo unde totul este perfect : FABRICA DE VISE.

 Imaginatia, va fi si ea dusa de vant, sub copertina balonului meu. Cuvintele vor fi rasfoite de omizile care se pregatesc de metamorfoza. Amintirile scrise cu alb pe fond alb vor fi singurele care vor ramane dupa descompunerea peretilor de carton. Iar tavanul incaperii se va face una cu cerul. Moleculele de dezamagire se vor evapora.

 Nu, nu se va intampla ca atunci cand binele invinge raul. Resturile camerei nu vor emana fericire pentru ca ce era mai greu s-a terminat. Oamenii nu vor sti niciodata ce s-a intamplat. Nu vor sti, pentru ca nu-i intereseaza.  Numai eu voi pastra secretul, pe care-l voi ascunde la capatul infinitului.

 O voce interioara ma implora sa raman in camera. Dar nu mai vreau…

***

Nu vom reusi niciodata sa ajungem la fabrica de vise. Doar fluturii pot. Ne vom apropia incet, incet de ea, dar vom vedea doar parf de stele care sclipeste puternic. Unii se apropie mai mult de ea decat altii. Sunt invaluiti de ambitie, noroc si speranta. Altii nu reusesc nici macar sa se elibereze din camera lor.

Pana la urma, fluturii nu ne vor raul. Fluturii tind spre perfectiune. Nu e nevoie decat de o zi ca sa gaseasca fericirea de la capatul infinitului. De-asta mor, pentru ca si-au indeplinit scopul. Noi, oamenii traim mult, si totusi e prea putin sa gasim fericirea de la capatul infinitului. Uneori ne e frica sa o cautam si ramanem izolati intr-o lume mediocra tot restul vietii ; omoram fluturii de gelozie, pentru ca stim ca nu putem fi la fel de fericiti ca ei. Ne uitam la pereti, dar nu incercam sa vedem ce e in afara lor.

Here is a little latin lesson in case we wanna show our deep culture. So, the first step in having a great culture is to know a bit of latin. But why should we need famous quotes from famous latin-speakers, so un-fashioned nowadays!? We should learn what we need, and that means we should learn to translate things we say all day long. That’s why I managed to make a little MUST list. I guess it’ll help us survive this 21st century.

i stink, therefore i am – puteo ergo sum

unleash hell – solve lora infernis

barbarian on board – barbarus in curru

jesus loves you, everyone else thinks you’re an asshole – te amat iesus, ceteri te putuant irrumatorem

you mother is so fat, when she’s in town, Rome has eight hills – mater tua tam obesa est ut cum Romae est, urbs habet octo colles

your mother is so ugly, when the gods turned her into a pig, she thought her prayers had been answered – mater tua tam turpis est ut cum di eam mutaverint in porcam, suas preces putaverit eos auduvisse

your mother is so stupid, when she found a coin with Caesar’s name on it, she tried to return it to him – mater tua tam stults est ut cum invenerit nummun ferentem nomem Caesaris, huic eum restituere conata sit

go ahead, punk, make my day – age, catamite, fac mihi hunc diem felicissimum

wassup!? – quagis!?

talk to the hand, the face ain’t listening – adloquere manum, facies nescit quid velis

make love, not war – suscipite amorem, non bellum

your head may explode – fieri potest ut caput tuut displodatur

get outta der – eice id ex animo

whatsamatter you? – quid te sollicitat?

download the goddamn file, you bur-ridden piece of shit – assume plicam damnatam, o tu moles muscaria muscerdarum

due to global warming, my homework spontaneously combusted – orbe terrarum nimiun calefacto combustione hydrogonanthacum, pensum meum domesticum sua sponte flammam concepit

my homework was forcibly recycled by eco-terrorists – praescriptum meum domesticum per vim in fibras redactum est a sodalitate quae terrore pro Terra utitur

what could possibly go wrong? – quid nobis infeliciter fieri potest?

the devil made me do it – diabolus me coegit peccare

suck my aqueduct – suge meum aqaeductum

go fuck yourself – futue te ipsum

go for the sake of fucking yourself – utinam tete futueres

eat shit and die – mande merdam et morere

you lucky fuckhead – salaputiun fortunatum

make it your policy to fuck yourself – tete futuito

to be continued… – narratio resumetur…

you cheap bastard – propudium parcissimum

Oui, comme vous le savez deja, Hard Rock Cafe est enfin arrive a Bucarest aussi. Le cafe-restaurant a ete ouvert le 20 janvier 2008, avec des foules de bucarestois et de touristes qui attendaient impatiamment l’ouverture de Hard Rock Cafe Bucarest. HRC est ouvert chaque jour entre 12h et 24h et c’est aussi un des plus grands HRCs d’Europe. Comme dans tous les autres HRC, on peut voir les murs decores d’objets de grands artistes de l’histoire de la musique, et plus precisemment de l’histoire du rock (avec plus ou moins tous ses genres).

Des qu’on arrive devant, les costumes de Rod Stewart et Steve Tyler nous appelent rentrer. Oui, c’est en effet tres grand, et meme si c’est plein, on a l’impression qu’il y a peu de gens. Le bar est au milieu de la salle, et au fond on remarque une belle et grande scene pour les concerts qu’il y aura. En effet, les murs sont totalement remplis d’affiches, guitarres ou autres instruments de musique et habits d’artistes, et le plafond est tres original: des lampes sont mises dans des tambours transparents.

Le service est bon, les serveurs sont tres aimables et sympas. (Ils nous ont demande si on est deja alle dans un autre HRC et nos impressions sur celui de Bucarest et nous ont propose de faire un petit tour “guide”). La nourriture arrive tres vite, les portions peuvent largement suffir a deux personnes (elles sont tres grandes – dans le pure style americain). Mais, comme la taille des plats, le nourriture est dans le style americains: haburgers, sandwiches, etc. La gamme de boissons est grande aussi, et surtout celle de cocktails.

Cependant les prix sont assez eleves (la nourriture surtout). Une simple boisson coute environ 7 ron et les cocktails coutent plus de 20 ron.

A l’entree du Hard Rock Cafe est un magasin, un gift shop, ou on peu trouver les classiques t-shirts “Hard Rock Cafe Bucharest”, de plusieurs modeles, des badges, des HRC Zippos et des peluches. La aussi les prix sont assez grands.

Voila mon “review” et ma conclusion est qu’il faut absolument visiter ce Hard Rock Cafe… et pas pour une seule fois, parce que c’est sur qu’on voudra y revenir. Les concerts doivent etre pas mal aussi. (prochain concert: le 24, Luna Amara d’apres ce qu’on m’a dit). Voila le review en photos aussi :

” Etre ou ne pas etre, telle est la question: est-il plus noble de souffrir dans l’ame les frondes et les fleches d’une fortune enragee, ou de prendre les armes contre une mer de detresse, et d’en finir par s’y opposant? Mourir, dormir, pas plus; et se dire que par le sommeil nous mettons fin a la souffrance du coeur et au mille assauts naturels dont la chair est l’heritiere [...] Mourir, dormir; dormir – peut-etre rever – ah, voila l’obstacle; car quels reves peuvent venir dans ce sommeil de mort [?] “

★ ★ ★

J’aurais aime ne pas etre dans cette ecole.

J’aurais aime etre un papillon.

J’aurais aime connaitre plus de gens.

J’aurais aime etre comment j’etais.

J’aurais aime aimer encore plus.

J’aurais aime etre une etoile.

J’aurais aime arriver au bout de l’infini.

J’aurais aime rever encore plus.

★ J’aurais aime rever ce que j’ai deja reve. ★

★ ★ ★

Herastrau Parc, Bucharest’s central park and the largest city park in Europe, is where you’ll find the Hard Rock Cafe.  A soon-to-be favorite of both locals and tourists, the cafe makes its home on the shores of the lake,  just a few short steps from the landmark Triumph Arch where the main avenues of Bucharest’s trendy entertainment district begin.

Built on over 2000 sqm making it one of the largest HRC’s in Europe, the new Hard Rock Cafe Bucharest has inside seating for 450 guests plus an outside terrace with a view of the lake and additional seating for 250. A menu consisting of Hard Rock’s classic American fare interspersed with local favorites and our signature cocktails waits to tempt and satisfy your wildest cravings. And that’s not all! You’ll find the latest in technology while getting up close and personal with rock star memorabilia from around the globe.  It’s all here at the Hard Rock Cafe Bucharest!

Serait-il le debut d’un bel hiver? Premiere vraie neige a Bucarest. C’est beau… tellement beau…